Luminadinlumina

• Anterior
• 1 of 3
• Următor

Sfântul Grigorie Palama a fost o piatră de poticnire atât în timpul său, în înfruntarea dintre ortodoxie şi tradiţia şi teologia occidentală, cât şi în vremea noastră, când reprezintă încă un motiv de dezacord între teologii ortodocşi, pe de o parte, care îl consideră “luminător ortodoxiei, întăritor evlaviei şi învăţător” şi teologii occidentali, pe de altă parte, pentru care acesta e vrednic a fi socotit de-a dreptul eretic.

Această valorizare diferită a lui Palama din partea ortodocşilor şi a teologiei vestice nu e greu de înţeles, căci prin teologia lui devine evidentă pentru toţi dimensiunea legăturii organice ce caracterizează teologia ortodoxă şi spiritualitatea specific ortodoxă, dar şi prăpastia adâncă ce o desparte de tradiţia şi modul de a face teologie occidentale.

Premisele teologiei sf. Grigorie Palama

În contrast cu teologia catolică a epocii sale care era fondată în ceea ce avea mai profund ca experiere pe aristotelismul scolasticilor, Palama nu-şi dezvoltă învăţătura plecând de la premise filosofice, ieşite din speculaţie, ci din realitatea experienţei personale a îndumnezeirii, trăite harismatic în Biserică.

De aceea, în persoana lui Varlaam Calabrezul, Palama respinge întreaga metodologie scolastică a epocii, în acord cu care cunoaştem pe Dumnezeu prin filozofie şi prin propriile posibilităţi de cugetare, de înţelegere.

Acestui raţionalism al scolasticilor, Palama îi opune experienţa tainică a îndumnezeirii, aşa cum este ea trăită continuu în tradiţia ortodoxă. Pentru Palama îndumnezeirea omului nu e, simplu, o stare morală la care poate ajunge omul cu ajutorul filosofiei despre Dumnezeu, ci o realitate plină de har care presupune curăţia inimii şi este împlinită prin împărtăşirea de energiile increate ale dumnezeirii.

De aceea “cei curaţi cu inima” văd în mod real pe Dumnezeu, după cuvântul Domnului din Fericiri (“Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu”). Cu toate acestea ei nu pot vedea fiinţa lui Dumnezeu, care e neapropiată, neîmpărtăşibilă şi necuprinsă, ci numai energiile, lucrările sale necreate, prin care Dumnezeu Treime vine în legătură personală, reală, cu lumea.

Aşa, de exemplu, când proorocii Vechiului Testament,ucenicii lui Hristos pe muntele Tabor şi sfinţii Bisericii vedeau în răpirile lor o lumină dumnezeiască, aceasta nu era nici firea dumnezeirii cea nefăcută şi neapropiată, dar nici vreun simbol dumnezeiesc creat, ci slava necreată, energia, harul lui Dumnezeu.

Dumnezeu nu este numai fire necreată şi ipostasuri necreate, ci şi lucrări necreate prin intermediul cărora persoanele Sfintei Treimi intră în legătură nemijlocită cu Creaţia. După fire, pe care Palama o numeşte “dumnezeire superioară”, Dumnezeu e necuprins, transcendent, nevăzut şi incognoscibil; potrivit energiilor Lui, însă, pe care Palama le defineşte “dumnezeire inferioară”, Dumnezeu e înlăuntrul Creaţiei, imanent, văzut şi cunoscut, experiat aievea. Aşa, de pildă, în toiul disputelor teologice isihaste, în încercarea de a întemeia teologic realitatea experienţei dumnezeieşti nemijlocite a credincioşilor în Biserică, Palama foloseşte amplu distincţia dintre fire şi lucrări în Dumnezeu, distincţie care a existat tot timpul în tradiţia patristică ortodoxă.

Această deosebire reprezintă singura soluţie viabilă care poate asigura realitatea îndumnezeirii fiinţei umane fără pericolul de a cădea în panteism grosier. “Acelora (monahii isihaşti pe care sfântul îi apără aici, împotriva acuzelor aduse de Akindin, n.tr.), observă astfel Palama, cărora harul îndumnezeitor precum şi sfinţilor le dăruieşte îndumnezeirea; strălucirea în care sunt primiţi, lumina care îi face să strălucească precum soarele sunt firea şi ipostasele dumnezeieşti, fiind toţi precum Hristos este, şi deopotrivă dumnezei, după spusa aceea a Domnului”.

Omul, accentuează Palama, împărtăşindu-se de tainele Bisericii prin energiile Lui necreate şi îndumnezeitoare, devine în chip real dumnezeu, nu după fire, însă, ci după har. În dialogul Teofanii, recapitulând un loc comun din Sf. Maxim Mărturisitorul, subliniază: “toţi pe de-a-ntregul devenind dumnezei fără numai identitatea cea după fiinţă”. Astfel, distincţia fire-energii în Dumnezeu devine pentru Palama fundamentul teologic pe care îşi va întemeia învăţătura sa şi exact din acest motiv, atunci, în epocă, la fel ca şi astăzi, această distincţie teologică se găseşte în centrul disputei dintre Otodoxie şi teologia occidentală contemporană.

Cauzele acestor diferende teologice pot fi găsite nu numai în raţionalismul teologiei vestice, evidenţiat începând cu scolasticismul medieval, ci ele se găsesc, de asemenea şi în premisele sale teologice ortodoxe de dinainte de schismă, mergând până la triadologia Fericitului Augustin şi mai pe urmă în principal în aristotelismul teologiei lui Toma d’Aquino. Distincţia de la început neclară înlăuntrul existenţei veşnice a lui Dumnezeu şi pogorârii iconomice a persoanelor Sf. Treimi pe care o găsim în învăţătura lui Augustin, precum şi aserţiunea lui Toma d’Aquino că Dumnezeu este simplitate absolută, actus purus, adică lucrare simplă, potenţă dusă din eternitate până la act, nu permit în teologia occidentală nici admiterea şi cu atât mai puţin valorizarea concretă a unei asemenea distincţii în Dumnezeu pe care o face Palama, în duhul şi urmând Părinţilor.